E vară în Kramatorsk, în estul Ucrainei.

Vova şi Roma, de 12 şi de 14 ani, îşi petrec timpul împreună. Spală parbrizele maşinilor pentru câţiva bani, înoată în lac pentru a mai scăpa de arşiţă şi se joacă de-a războiul cu pistoale de jucărie.

Adevăratul război este pretutindeni. Adulţii vor să omoare inamicul.
Vova şi Roma vor doar să omoare timpul.

Un scurtmetraj documentar realizat de Marcin Kundera

Fotografie: Marcin Kundera
Montaj: Julia Kharybina
Muzică: Volodymyr Volodymyrovych Samoliuk
Producţie: I SEE YOU
Traducere, subtitrare: Elena-Ionela Buhalo, Mălina Zaharia

Interviu

Marcin Kundera | 99.media

Marcin Kundera Regizor

„În ciuda realităţii sumbre din jur,
a fost o perioadă neobişnuit de frumoasă.”
  • Ai putea să te prezinţi, Marcin?


Sunt din Szczecinek, un orăşel din nord-vestul Poloniei. Am studiat cinematografia la Universitatea de Film din Krzystof Kieślowski din Katowice. Am călătorit mult timp prin lume, fără să stau prea mult într-un loc, până când am ajuns în Ucraina, unde am stat mai mult de doi ani.

Clear Sky | 99.media
  • Cum a luat naştere acest film?


Filmul s-a născut din protest. Când a început invazia la scară largă, în 2022, nu am ştiut cum să ajut. Eu şi partenerul meu ne-am oferit voluntari la graniţa polono-ucraineană şi am organizat strângeri de fonduri, însă nu a fost îndeajuns. Apoi, din cauza unor alte angajamente, a trebuit să plecăm în Asia Centrală pentru câteva luni. Acolo mi-a venit ideea: de ce să nu-mi folosesc talentul pentru a canaliza acest protest interior?

M-am hotărât să fac scurtmetraje pentru mediul online, spunând poveştile copiilor care trăiesc crizele globale din prezent. Astfel, s-a născut I SEE YOU. Am ştiut de la început că prima poveste trebuia să fie despre Ucraina.

La întoarcerea din Asia, mi-a fost oferit un loc de muncă drept operator de cameră pentru un post de televiziune polonez. În timp ce lucram în Kramatorsk, un oraş situat în zona de conflict, un băiat pe nume Vova s-a apropiat de mine şi s-a oferit să-mi spele geamurile maşinii. Am început să vorbim şi m-a cucerit pe loc. I-am mulţumit, dar nu fără a-l întreba dacă l-ar interesa să apară într-un film. Mi-a răspuns: „Sigur, de ce nu?” „Odată am dat un interviu la televizor şi ştiu despre ce-i vorba!”

Am întâlnit-o pe mama lui, am obţinut permisiunea, am filmat nişte scene de test şi apoi, brusc, a trebuit să mă întorc în Polonia. În următoarele şase luni, am lucrat la obţinerea unei acreditări de presă şi la pregătirea filmării.

După aproape trei zile de condus înapoi la Kramatorsk, m-am oprit la magazinul meu preferat din cartier. După colţ, a apărut Roma, oferindu-se şi el să-mi spele geamurile maşinii. Primul meu gând a fost: perfect, uite-l şi pe prietenul lui! Se pare că băieţii se cunoşteau deja şi au mai lucrat împreună. Și aşa a început totul.

„Copii aceştia nu au cunoscut o altă lume
decât cea în război.”
  • Să câştigi încrederea cuiva ca regizor, în special când lucrezi cu copii, nu este un lucru uşor. Cum ai reuşit să-i convingi pe ei şi pe părinţii lor?


Am fost conştient de cât de dificil poate fi. Vine un tip străin şi-ţi spune: „Salut, vreau să fac un film despre copilul tău!” Dar, în cazul părinţilor lui Vova a fost uşor. Ne-am întâlnit mai întâi şi după am păstrat legătura pe tot parcursul pregătirilor. Pe părinţii lui Roma a durat puţin mai mult până să-i conving. Le-am arătat filmele şi fotografiile pe care le făcusem înainte în Ucraina. După aproape o săptămână, au fost de acord. Probabil că m-a ajutat şi faptul că aveam o acreditare de presă din partea Forţelor Armate ale Ucrainei.

În cazul băieţilor a fost mult mai simplu. Li s-a părut ceva distractiv încă de la început. Nu se întâmplă mare lucru acolo. Copii sunt lăsaţi în treaba lor, în timp ce părinţii muncesc din greu ca să le asigure traiul. Bineînţeles, a trebuit să le câştig încrederea, dar, după aproape o săptămână, au încetat să se dea în spectacol în faţa camerei…şi au început pur şi simplu să fie ei înşişi.

Clear Sky | 99.media
  • Filmul tău a fost proiectat la festivalul FIPADOC Biarritz, în ianuarie 2025. După ce s-a încheiat, publicul s-a tot întrebat: de ce copiii aceştia par atât de singuri? Unde sunt părinţii lor?


Într-adevăr, filmul dă impresia că Vova şi Roma sunt ultimii copii din Kramatorsk. Motivul este simplu: niciunul nu a vrut să le filmez casele şi a trebuit să respect asta. Părinţii lor erau ocupaţi cu munca, iar să găseşti un loc de muncă stabil, în situaţia de faţă, este extrem de dificil.

Bineînţeles, ei nu sunt singurii copii din oraş. Am filmat şi alţi copii, dar, la final, mulţi dintre părinţi au decis să nu-şi acorde permisiunea sau copiii locuiau cu rude, care nu puteau semna legal pentru ei. Aşa că m-am hotărât să mă concentrez doar pe cei doi băieţi.

Nu am avut niciodată intenţia să sugerez că cei doi sunt complet singuri sau nesupravegheaţi. De aceea, există în film un apel telefonic către mama lui Vova. Dar, în realitate, zilele lor erau repetitive: ne întâlneam la ora 9 dimineaţa şi ne luam rămas bun la ora 9 seara. Era vara, arşiţă, nimic de făcut… Majoritatea locurilor erau închise, cu excepţia magazinelor alimentare, a frizeriilor şi a câtorva restaurante.

Copiii îşi petreceau zilele afară. Singura lor evadare din monotonie era lacul, conversaţiile online cu ruşii şi, desigur, filmatul. În ciuda realităţii sumbre din jur, a fost o perioadă neobişnuit de frumoasă.

„Mi-am dat seama că elementul cheie
era să fiu aproape fizic de cameră,
ţinând-o la nivelul ochilor.”
  • Copii din jurul lumii se joacă de-a războiul. Dar în filmul tău, războiul este real. Ţinând cont de vârsta lor, Vova şi Roma nu au mai cunoscut pacea. Cum trăiesc ei războiul?


Nu se joacă de-a războiul. Nu există băieţi buni sau băieţi răi, poliţişti şi hoţi. Există doar un rol: eu am o armă, tu eşti ţinta.

Invazia la scară largă durează deja de trei ani, din februarie 2022, dar să nu uităm că războiul este o realitate în Donbas de peste un deceniu.

Aceşti copii nu au cunoscut niciodată o lume fără el. De aceea, paradoxal, se descurcă mai bine decât adulţii. Ei nu înţeleg pe deplin ce au pierdut, deoarece nu au mai trăit altceva. Exploziile fac parte din viaţa de zi cu zi. Aproape tot ce-i înconjoară este fie distrus, fie fortificat împotriva bombardamentelor.

Normal că-i afectează. Dar întrebarea importantă este: ce se va întâmpla în viitor? Vor putea să se adapteze la ceea ce considerăm noi a fi o lume ”normală”? O lume fără sirene de atacuri aeriene, înmormântări ale prietenilor şi vecinilor, agresivitate şi moarte constantă? Sper că da.

Clear Sky | 99.media
  • Care a fost abordarea ta stilistică? Filmezi într-un mod blând şi sensibil, fără a folosi încetinitorul sau viori pe fundal. Iar, din când în când,…nu te mai afli tu în spatele camerei.

     

Am ştiut încă de la început că nu vreau să impun nimic. Am vrut doar să-i însoţesc zi de zi, eram curios cum ar arăta să creşti într-o zonă de război. Nu am vrut să mă concentrez pe războiul în sine, ci, mai degrabă, să surprind viaţa din perspectiva unui copil.

Primele zile au fost dificile şi mare parte din scene au fost şterse. Dar, după mi-am dat seama că elementul cheie era să stau aproape fizic, să filmez la nivelul ochilor lor. Aproape tot filmul a fost filmat folosind un obiectiv cu unghi larg de 24 mm.

Chiar şi aşa, simţeam adesea că era încă perspectiva mea, nu a lor. Apoi, fără nicio indicaţie, Roma a luat camera, a urcat pe bicicletă şi a început să filmeze.

Când am văzut filmarea, am ştiut că asta era ce-mi lipsea. Lumea lor prin propriii lor ochi. Clătinată, imperfectă, dar autentică. Aşa a prins viaţă scena mea preferată din film, turul şcolii.

„Oamenii, adesea, nu-şi dau seama
că documentarele de scurtmetraj există!”
  • Câteva cuvinte despre 99?


Ador ideea din spatele platformei. Atât de multe filme dispar după ce festivalul lor se încheie, fiindcă nu există un spaţiu dedicat scurtmetrajelor documentar. Sigur, există Youtube, dar este copleşitor şi trebuie să ştii exact ce cauţi. Oamenii, adesea, nu-şi dau seama că documentarele de scurtmetraj există!”

Cred, de asemenea, că regizorii ei înşişi au o parte din vină. După festivaluri, multe filme sunt abandonate, în loc să fie distribuite la scară largă. Înţeleg că drepturile de autor pot fi complicate, dar să fim serioşi: niciunul dintre noi nu face asta pentru bani!

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Alăturaţi-vă celor 7.000 de abonaţi ai noştri